My self's playground

Cum spuneam în postul anterior, nu am chef să scriu pe scurt despre un subiect amplu şi al naibii de complex, dar totuşi am chef să detaliez, chiar dacă nu cu lux de amănunte, puerila mea perspectivă în legătură cu subiectul în "discuţie". Da, e posibil să judec, să nu înţeleg, să scriu tâmpenii, dar în acest moment, acestea nu sunt nimic altceva decât detalii nesemnificative pentru persoana mea.
Eu, ca orice personaj din specia mea sunt rezultatul combinării unui ovul, aparţinând unei femele, şi un spermatozoid, aparţinând unui mascul, pe scurt ceea ce se întâmplă dacă două persoane de sex diferit si-o trag fără să folosească "protecţie". Astfel, eu am o mamă şi un tată, fiind născută de cea dintâi, sau cel puţin asta am "învăţat" la şcoala. Acele persoane din urma cărora a rezultat acest trup, în care am intrat eu ca suflet, astfel alegându-mi familia, se numesc părinţi, şi teoretic ar trebui să îmi fie alături, să mă apere şi ajute la nevoie, dar şi să îmi creeze un mediu prielnic evoluţiei mele în această viaţă. Nu degeaba spunea un tip isteţ pe nume Paul Liekens în cartea sa, "Efectul de Piramidă", când se referea exact la relaţia părinţi - copii: "Copiii voştri nu sunt ai voştri!". Pe cât de simplă, pe atât de profundă fraza.
Bun. Cine sunt eu? Copilul. Ca orice copil, am nevoie de părinţi (nu alte miliarde de rude care să mă crească şi să suplinească locul părinţilor, pentru că ei sunt ocupaţi să aibă o carieră, să fie cineva sau mai ştiu eu ce), de afecţiunea şi atenţia lor, şi poate chiar în unele cazuri de protecţia lor...sau poate doar de o vorbă bună. Nu vreau ca maică-mea să îmi fie prietenă, vreau să fie mamă, că dacă doream o prietenă, mă încarnam în altă familie. Nu am nevoie de scandaluri în familie, sau un mediu foarte încordat, eu sunt copilul, sunt fragil, am nevoie de o atmosferă liniştită în care să pot creşte liniştit, nu un teren minat care să mă termine psihic încet, dar sigur. Am nevoie de o alimentaţie bună, bogată în vitamine şi toate cele - chiar dacă e MULT mai simplu să bagi vitamine cu kila în loc să mă convingi să mănânc un măr sau o portocală, să mă forţezi să beau laptele în loc şi să te porţi cu mine ca şi cum aş fi o fiinţă inferioară din cauza vârstei mele, în loc să îmi explici frumos, ca unui om mare, ce şi cum. Pe lângă toate aceste lucruri, am nevoie de multă înţelegere, dar şi răbdare. Joacă-te tu cu mine, nu îmi da o duzină de jucării, ca să mă repezeşti ori de câte ori îţi cerşesc afecţiunea cu un "du-te în camera ta la joacă!" sau un "hai lasă-mă, sunt ocupat(ă)". Nu am nevoie de miliarde de bunuri materiale, dar nici să fiu discriminată sau să am lipsuri. Nu am nevoie de părinţi care să îmi interzică să fac anumite lucruri, pentru că este ca în povestea cu fructul interzis, o dată spus "nu", va însemna de fapt "da" pentru mine. E mult mai simplu să faci un scandal mari cât casa, decât să vorbeşti frumos şi să aduci argumente concrete ca să îţi susţii acel "nu", dar totuşi să rămâi deschis şi să mă laşi să dau cu capul de pereţi, chiar dacă ţi se rupe sufletul. E spre binele meu să mai şi dau cu capul, desigur, asta nu înseamnă să ajungem la extreme.
Cresc mare. Merg la şcoală şi sufăr din cauza discriminării. Dacă sunt din familie foarte bună, profesorii vor dori mai mult ca sigur şpagă / mită, sau să merg la ei la meditaţii. În caz contrar, voi fi discriminată taman pentru că NU sunt din familie bună şi a mei sunt oameni simpli. Suferinţa mă slefuieşte şi mă face mai puternică, asta în cazul în care nu sunt slabă de înger, în acel caz este nevoie de intervenţia ţapănă a adulţilor, chiar dacă s-ar putea să nu aibă prea mult succes.
Cresc şi mai mare. Ajung la liceu. Mă îndrăgostesc. Mă combin. Părinţii mei pot face ca trenul, spunând că respectivul nu este de nasul meu, că familia lui nu este bogată (să fim serioşi, de parcă dacă x ar fi bogat mi-ar da mie toţi banii pe mână, de parcă EL i-ar primi pe mână şi aş putea să-l tapez frumuşel de ei), infleuntă (majoritatea copiilor din asemenea familii sunt drogaţi, distruşi, cretini, din cauză că în majoritatea cazurilor nu s-a ocupat nimeni de ei), sau are o reputaţie proastă (de parcă eu m-aş fi îndrăgostit de familie, NU de copil...dacă copilul merită, screw his family). Dar totuşi, dacă am noroc de o familie mai deschisă, îmi va spune doar să am grijă să nu fac vreo tâmpenie şi în rest nu s-ar băgă în viaţa mea personală. Poate să le convină sau nu, dacă nu vor zice acel "nu", şansele să mă plictisesc de x sunt mai mari decât dacă s-ar opune, pentru că la vârsta asta, povestea contează mai mult decât personajele în sine. Adolescentul de obicei vrea ceva mai palpitant, iar dacă familia oferă, nu va fi fericit, dar o va ţine pe a lui, iar la final va suferi ca bonus. Sau mai bine zis, aş suferi.
Termin liceul. Se pune problema facultăţii. Avem din nou mai multe cazuri: adulţii îmi vor respecta decizia în legătură "cu ce vreau să mă fac când voi fi mare", acesta fiind un caz fericit în cazul în care sunt sigură că aia vreau cu adevărat, în caz contrar va fi un eşec total; vor încerca să îmi deschidă ochii, să mă ajute să fac ce vreau eu cu adevărat, astfel evitând mirajul, iluzia în care risc să mă bag până în gât şi să regret ulterior; sau se vor opune, încercând să-mi impună ei ce şi cum. În acest ultim caz, am de ales în a mă lăsa în voia sorţii şi a risca să îmi compromit întreg viitorul, riscând să mă distrug totalmente şi să regret toată viaţa că m-am lăsat dominată; sau pot să pun piciorul în prag, să mă revolt şi să mi se rupă de ce zic ei, să fac cum vreau eu, dar din nou, poate m-am axat pe o prostie, şi este o şansă destul de mare să NU ştiu ce vreau cu adevărat şi să o buctez. Sau poate totuşi chiar ştiu ce vreau, sau măcar am norocul să nimeresc bine, deci teoretic, dar şi practic, nu o prea dau în bară.
De ce naiba am scris toate astea? Pentru că deşi eu am avut norocul de o familie chiar ok, care să mă înţeleagă şi să îmi facă pe plac de fiecare dată, mă oftic până în măduva spinării când aud pe câte unul spunând "I-am oferit totul din punct de vedere material şi el e un ratat / ia droguri / s-a sinucis / etc." Răspunsul este banal de simplu: copilul avea nevoie pe lângă toate alea să fie ÎNŢELES, de PĂRINŢI care să se ocupe de el (nu bone sau mai ştiu eu ce) şi mai ales de afecţiune. Practic, de un cadru stabil familiar, şi să treacă peste traumele copilăriei, care de preferat să nu fie prea mari. Cu cât mai puţine frustrări, cu atât mai bine. Acum că am scris toate acestea, consider că putem începe să vorbim despre familii...