My self's playground

Este Luni dimineaţă. Semi-conştient de ceea ce este în jurul tău, deschizi ochii, astfel începând "oficial" o nouă zi din viaţa ta. Semi-obosit şi fără nici un chef te ridici din patul în care ţi-ai petrecut noaptea, şi mergi să te speli pe faţă. Te uiţi în oglindă şi faci ochii mari, în timp ce o voce interioară îţi spune că în scurt timp vei realiza că această zi este complet diferită decât cele de până acum. Fără chef, te întorci în camera ta şi brusc, îţi dispare orice semn de oboseală, iar lipsa acută de chef începe să fie înlocuită de panică când realizezi că nu ai habar unde eşti - aceea nu este camera TA, acela care stă în pragul uşii nu eşti TU, în timp ce o voce dubioasă îţi urlă în cap că această realitate fictiva nu este ceva mai mult decât materializarea neputinţei tale în faţa incertitudinii. Incertitudinea...frica...penibilitatea...ce poate fi mai frumos decât aceste trei noţiuni? Încăpăţânarea de a înţelege ce e...nu.