My self's playground

Este 1 noaptea, oră la care de obicei dorm. În speranţa de a mi se face somn, stau şi scriu pe un blog de care îmi amintesc numai în momente de plictiseală acută...blogul meu...ce bine sună, să afirmi că ceva este cu adevărat AL TĂU, şi nu trebuie să-l împarţi cu absolut nimeni. Deşi poate suna cam egoist, în momentul de faţă o consider o senzaţie plăcută. Am ceva al meu şi doar al meu, care poate rezista timpului, deci exist, cel puţin în prezentul în care scriu ceea ce scriu cu scopul menţionat mai sus.

Este Luni dimineaţă. Semi-conştient de ceea ce este în jurul tău, deschizi ochii, astfel începând "oficial" o nouă zi din viaţa ta. Semi-obosit şi fără nici un chef te ridici din patul în care ţi-ai petrecut noaptea, şi mergi să te speli pe faţă. Te uiţi în oglindă şi faci ochii mari, în timp ce o voce interioară îţi spune că în scurt timp vei realiza că această zi este complet diferită decât cele de până acum. Fără chef, te întorci în camera ta şi brusc, îţi dispare orice semn de oboseală, iar lipsa acută de chef începe să fie înlocuită de panică când realizezi că nu ai habar unde eşti - aceea nu este camera TA, acela care stă în pragul uşii nu eşti TU, în timp ce o voce dubioasă îţi urlă în cap că această realitate fictiva nu este ceva mai mult decât materializarea neputinţei tale în faţa incertitudinii. Incertitudinea...frica...penibilitatea...ce poate fi mai frumos decât aceste trei noţiuni? Încăpăţânarea de a înţelege ce e...nu.

Cum spuneam în postul anterior, nu am chef să scriu pe scurt despre un subiect amplu şi al naibii de complex, dar totuşi am chef să detaliez, chiar dacă nu cu lux de amănunte, puerila mea perspectivă în legătură cu subiectul în "discuţie". Da, e posibil să judec, să nu înţeleg, să scriu tâmpenii, dar în acest moment, acestea nu sunt nimic altceva decât detalii nesemnificative pentru persoana mea.
Eu, ca orice personaj din specia mea sunt rezultatul combinării unui ovul, aparţinând unei femele, şi un spermatozoid, aparţinând unui mascul, pe scurt ceea ce se întâmplă dacă două persoane de sex diferit si-o trag fără să folosească "protecţie". Astfel, eu am o mamă şi un tată, fiind născută de cea dintâi, sau cel puţin asta am "învăţat" la şcoala. Acele persoane din urma cărora a rezultat acest trup, în care am intrat eu ca suflet, astfel alegându-mi familia, se numesc părinţi, şi teoretic ar trebui să îmi fie alături, să mă apere şi ajute la nevoie, dar şi să îmi creeze un mediu prielnic evoluţiei mele în această viaţă. Nu degeaba spunea un tip isteţ pe nume Paul Liekens în cartea sa, "Efectul de Piramidă", când se referea exact la relaţia părinţi - copii: "Copiii voştri nu sunt ai voştri!". Pe cât de simplă, pe atât de profundă fraza.
Bun. Cine sunt eu? Copilul. Ca orice copil, am nevoie de părinţi (nu alte miliarde de rude care să mă crească şi să suplinească locul părinţilor, pentru că ei sunt ocupaţi să aibă o carieră, să fie cineva sau mai ştiu eu ce), de afecţiunea şi atenţia lor, şi poate chiar în unele cazuri de protecţia lor...sau poate doar de o vorbă bună. Nu vreau ca maică-mea să îmi fie prietenă, vreau să fie mamă, că dacă doream o prietenă, mă încarnam în altă familie. Nu am nevoie de scandaluri în familie, sau un mediu foarte încordat, eu sunt copilul, sunt fragil, am nevoie de o atmosferă liniştită în care să pot creşte liniştit, nu un teren minat care să mă termine psihic încet, dar sigur. Am nevoie de o alimentaţie bună, bogată în vitamine şi toate cele - chiar dacă e MULT mai simplu să bagi vitamine cu kila în loc să mă convingi să mănânc un măr sau o portocală, să mă forţezi să beau laptele în loc şi să te porţi cu mine ca şi cum aş fi o fiinţă inferioară din cauza vârstei mele, în loc să îmi explici frumos, ca unui om mare, ce şi cum. Pe lângă toate aceste lucruri, am nevoie de multă înţelegere, dar şi răbdare. Joacă-te tu cu mine, nu îmi da o duzină de jucării, ca să mă repezeşti ori de câte ori îţi cerşesc afecţiunea cu un "du-te în camera ta la joacă!" sau un "hai lasă-mă, sunt ocupat(ă)". Nu am nevoie de miliarde de bunuri materiale, dar nici să fiu discriminată sau să am lipsuri. Nu am nevoie de părinţi care să îmi interzică să fac anumite lucruri, pentru că este ca în povestea cu fructul interzis, o dată spus "nu", va însemna de fapt "da" pentru mine. E mult mai simplu să faci un scandal mari cât casa, decât să vorbeşti frumos şi să aduci argumente concrete ca să îţi susţii acel "nu", dar totuşi să rămâi deschis şi să mă laşi să dau cu capul de pereţi, chiar dacă ţi se rupe sufletul. E spre binele meu să mai şi dau cu capul, desigur, asta nu înseamnă să ajungem la extreme.
Cresc mare. Merg la şcoală şi sufăr din cauza discriminării. Dacă sunt din familie foarte bună, profesorii vor dori mai mult ca sigur şpagă / mită, sau să merg la ei la meditaţii. În caz contrar, voi fi discriminată taman pentru că NU sunt din familie bună şi a mei sunt oameni simpli. Suferinţa mă slefuieşte şi mă face mai puternică, asta în cazul în care nu sunt slabă de înger, în acel caz este nevoie de intervenţia ţapănă a adulţilor, chiar dacă s-ar putea să nu aibă prea mult succes.
Cresc şi mai mare. Ajung la liceu. Mă îndrăgostesc. Mă combin. Părinţii mei pot face ca trenul, spunând că respectivul nu este de nasul meu, că familia lui nu este bogată (să fim serioşi, de parcă dacă x ar fi bogat mi-ar da mie toţi banii pe mână, de parcă EL i-ar primi pe mână şi aş putea să-l tapez frumuşel de ei), infleuntă (majoritatea copiilor din asemenea familii sunt drogaţi, distruşi, cretini, din cauză că în majoritatea cazurilor nu s-a ocupat nimeni de ei), sau are o reputaţie proastă (de parcă eu m-aş fi îndrăgostit de familie, NU de copil...dacă copilul merită, screw his family). Dar totuşi, dacă am noroc de o familie mai deschisă, îmi va spune doar să am grijă să nu fac vreo tâmpenie şi în rest nu s-ar băgă în viaţa mea personală. Poate să le convină sau nu, dacă nu vor zice acel "nu", şansele să mă plictisesc de x sunt mai mari decât dacă s-ar opune, pentru că la vârsta asta, povestea contează mai mult decât personajele în sine. Adolescentul de obicei vrea ceva mai palpitant, iar dacă familia oferă, nu va fi fericit, dar o va ţine pe a lui, iar la final va suferi ca bonus. Sau mai bine zis, aş suferi.
Termin liceul. Se pune problema facultăţii. Avem din nou mai multe cazuri: adulţii îmi vor respecta decizia în legătură "cu ce vreau să mă fac când voi fi mare", acesta fiind un caz fericit în cazul în care sunt sigură că aia vreau cu adevărat, în caz contrar va fi un eşec total; vor încerca să îmi deschidă ochii, să mă ajute să fac ce vreau eu cu adevărat, astfel evitând mirajul, iluzia în care risc să mă bag până în gât şi să regret ulterior; sau se vor opune, încercând să-mi impună ei ce şi cum. În acest ultim caz, am de ales în a mă lăsa în voia sorţii şi a risca să îmi compromit întreg viitorul, riscând să mă distrug totalmente şi să regret toată viaţa că m-am lăsat dominată; sau pot să pun piciorul în prag, să mă revolt şi să mi se rupă de ce zic ei, să fac cum vreau eu, dar din nou, poate m-am axat pe o prostie, şi este o şansă destul de mare să NU ştiu ce vreau cu adevărat şi să o buctez. Sau poate totuşi chiar ştiu ce vreau, sau măcar am norocul să nimeresc bine, deci teoretic, dar şi practic, nu o prea dau în bară.
De ce naiba am scris toate astea? Pentru că deşi eu am avut norocul de o familie chiar ok, care să mă înţeleagă şi să îmi facă pe plac de fiecare dată, mă oftic până în măduva spinării când aud pe câte unul spunând "I-am oferit totul din punct de vedere material şi el e un ratat / ia droguri / s-a sinucis / etc." Răspunsul este banal de simplu: copilul avea nevoie pe lângă toate alea să fie ÎNŢELES, de PĂRINŢI care să se ocupe de el (nu bone sau mai ştiu eu ce) şi mai ales de afecţiune. Practic, de un cadru stabil familiar, şi să treacă peste traumele copilăriei, care de preferat să nu fie prea mari. Cu cât mai puţine frustrări, cu atât mai bine. Acum că am scris toate acestea, consider că putem începe să vorbim despre familii...

Calm. Un cuvânt, o etichetă pe care o auzim aproape zilnic, şi totuşi, azi m-am trezit pusă faţă în faţă cu ea. Sunt, sau eram o persoană destul de instabilă din punct de vedere emoţional - acum sunt calmă, peste 2 minute cădeam în una din extremele opuse, turbam de nervi fără un motiv concret, şi, desigur, să nu uit de momentele când mă apucă bâzdâcii. Când mă apucă...ciudat moment, dar care în cele din urmă m-a pus serios pe gânduri: că ar trebui să mă mai controlez, să devin o persoană mai "calmă", mai sociabilă cu cei din jur, etc.
But again...de ce aş face asta? Pentru că nu îmi place să nu am controlul complet asupra corpului meu, şi să acţionez înainte de a gândi, fapt care atrage de la sine o experienţă care te face să te dai cu capul de toţi pereţii. Dar îmi place, deşi doar proştii învaţă din experienţa lor, şi nu din a celor din jurul lor, astfel dându-se cu capul de "pragul de sus". De multe ori e bine să înveţi lecţia pe pielea ta, de multe ori viaţa însăşi te dă pe brazdă. Ciudat...ca şi cum ar fi ceva out there, o mamă sau un tată, a cărei existenţă deşi o negi, urăşti, deteşti, accepţi, preaslăveşti până la absurd, etc, chiar dacă acum nu-ţi dai seama, îţi vrea binele, îţi e alături şi te ajută, în ciuda etichetelor pe care i le pui, it's out there...de multe ori ţi se pune pata pe câte o chestie, şi ţinând-o pe a ta, refuzi să vezi adevărul, iar când nu îţi iese, şi acea entitate reuşeşte să îţi deschidă ochii, în ciuda încăpăţânării tale, şi vezi ce prostie era să faci, asta desigur, în cazul fericit în care POŢI să vezi, te blochezi pur şi simplu. Aşa sunt şi oamenii, în unele situaţii, fiecare vrea să te ajute, dar în felul ei / lui, să facă ceea ce din perspectiva ei / lui pare ok, dar din a ta poate fi total invers. Fac ei ce fac, uneori te ajută, alteori fac opusul, uneori putem vedea aproape instant ceea ce au făcut, alteori - doar la final, dar de cele mai multe ori perspectiva noastră asupra lucrurilor duce lipsă de abilitatea de a gândi în profunzime şi a înţelege ce şi cum. Şi atunci te superi / enervezi, ajungi să urăşti persoana în cauză, nu mai vorbeşti cu ea, o ignori, fără să vezi că de fapt îţi vrea binele şi te-a ajutat foarte mult, sau dimpotrivă, cazi în extrema opusă şi nu mai ştii cum să-i mulţumeşti şi să-i răsplăteşti "bunătatea".
În majoritatea cazurilor, familia este singura care îţi întinde o funie când eşti în ditamai prăpastia (se spune că mai jos de pământ nu poţi să cazi...ce nu se spune este că acela este cazul fericit), care până la urmă te acceptă aşa cum eşti şi în felul ei care poate părea de-a dreptul cretin, îţi vrea binele. Asta desigur, lăsând la o parte cazurile de o imbecilitate nemaipomenita în care i se rupe efectiv de existenţa ta, sau te consideră un trofeu / animal de casă / obiect creat pentru anumite interese care mai de care, sau pur şi simplu "by mistake", încearcă să te distrugă total, te reneagă sau te distruge FĂRĂ să realizeze.
E adevărat că multe familii nu realizează anumite lucruri în legătură cu copiii lor, cred ca o dată ce i-au făcut, cel mic trebuie să li se supună, să fie ca un sfânt, etc, fără să se chinuie să înţeleagă acel copil, să îi acorde atenţia şi mai ales AFECŢIUNEA de care cel mic are de fapt nevoie (da, ştiu că mă repet) pentru a se dezvolta, dar despre asta am chef să scriu cu altă ocazie. Până una alta, e o viaţă aiurea...dar altfel, cel puţin eu una, aş muri de plictiseală. Şi din nou ajung într-o situaţie care trebuie tratată cu foarte mult calm. Şi înţelegere.

Cine naiba sunt eu? Un ceva cu o etichetă numită nume, două pe post de prenume, altele pentru specie, naţie, culoare, orientare sexuală şi familie, la care se adaugă o infinitate care se vor a fi "porecle", asta desigur, nemenţionând cealaltă infinitate de etichete atribuite din banalul, dar uneori enervantul obicei al celor din jurul meu de a cataloga / eticheta tot ce mişcă şi nu mişcă pe lângă ei, şi nu numai, pentru "a uşura" comunicarea dintre ei, accentuarea efectului de turmă, plictiseală sau alte infinităţi de motive. Până şi la acest blog, sub "căsuţa de dialog" "albă" în care "scriu" acest "text" sunt puse / pot pune etichete. Zice clar: "Etichete pentru această postare: de.ex. scutere, vacanţă, toamnă". Până şi boţii, programele de calculator sau website-urile pun etichete. De exemplu YouTube...ÎŢI CERE să pui cel puţin o etichetă la ceea ce uploadezi...sau Trilulilu...sau altele.
Totuşi, poate cele mai "importante" sunt "etichetele" puse de mine însumi asupra propriei mele fiinţe, asta pe lângă cele pe care le atribui altora. Astfel, eu la rândul meu intru fără probleme in rolul celui / celei care mi-a pus în primă instanţă eticheta, iar apoi poate mă voi plânge din cauza că majoritatea pun etichete, neglijându-mă pe mine însumi...dar hey, dacă majoritatea (nu-mi place să generalizez) fac acelasi lucru, ce, eu nu pot? Tot acest mecanism pus la scală largă, este uşor resimţit de multe persoane. Acesta este doar unul din multiplele exemple pe care le-aş putea da în legătura cu aproape orice.
Dacă te-aş întreba care este cauza (hai să tratăm cauza, nu efectul, că despre el consider că am vorbit arhi-suficient), şansele sunt mari să răspunzi: "Efectul de turmă"...hai serios? Când spui "efectul de turmă" - gata, ai utilizat o etichetă. Etichetă este şi atunci când spui / te plângi că x sau y ţi-a pus o etichetă. Ironic, nu?
Iar acum, vii tu, cititorul, care poate nici nu vei avea răbdarea să citeşti până la capăt aceste rânduri, care îmi vei pune cel puţin o etichetă. Străinule, nu uita că simpla ta ignoranţă şi / sau capacitatea ta de a înţelege sunt deseori cele mai mari etichete...şi uite aşa sfârşesc prin a pune încă o etichetă.

Un amalgam de gânduri, unul mai tâmpit ca altul, îmi chinuie creierul. Care creier? Poate am urechile să nu fie curent când bate vântul prin acel obiect, folosit mai ales pentru decor, pe scurt cap. Căpăţâna aia bhăy! Da, căpătzâna.
Primul gând care iese din mulţimea exagerat de mare şi haotică, este că nu voi şterge absolut nici un rând pe care îl voi scrie. De ce aş face asta? La urma urmei, este blogul meu, de care îmi pasă doar mie, în care scriu doar eu, şi care se vrea a fi locul meu personal de joacă...verbală? Nu, nu, nu, eu vreau mai mult...mai mult decât ceva verbal, vreau ceva palpabil, ceva care din care să-mi iasă şi mie ceva, măcar distracţie, alergat, sărit, fugit, vorbit, etc.
Nimic. Mă voi mulţumi totuşi cu ceva verbal...în scris. Da, cred ca asta ar fi cea mai potrivită noţiune care-mi poate veni acum în minte. Şi din nou, care minte...