Calm. Un cuvânt, o etichetă pe care o auzim aproape zilnic, şi totuşi, azi m-am trezit pusă faţă în faţă cu ea. Sunt, sau eram o persoană destul de instabilă din punct de vedere emoţional - acum sunt calmă, peste 2 minute cădeam în una din extremele opuse, turbam de nervi fără un motiv concret, şi, desigur, să nu uit de momentele când mă apucă bâzdâcii. Când mă apucă...ciudat moment, dar care în cele din urmă m-a pus serios pe gânduri: că ar trebui să mă mai controlez, să devin o persoană mai "calmă", mai sociabilă cu cei din jur, etc.
But again...de ce aş face asta? Pentru că nu îmi place să nu am controlul complet asupra corpului meu, şi să acţionez înainte de a gândi, fapt care atrage de la sine o experienţă care te face să te dai cu capul de toţi pereţii. Dar îmi place, deşi doar proştii învaţă din experienţa lor, şi nu din a celor din jurul lor, astfel dându-se cu capul de "pragul de sus". De multe ori e bine să înveţi lecţia pe pielea ta, de multe ori viaţa însăşi te dă pe brazdă. Ciudat...ca şi cum ar fi ceva out there, o mamă sau un tată, a cărei existenţă deşi o negi, urăşti, deteşti, accepţi, preaslăveşti până la absurd, etc, chiar dacă acum nu-ţi dai seama, îţi vrea binele, îţi e alături şi te ajută, în ciuda etichetelor pe care i le pui, it's out there...de multe ori ţi se pune pata pe câte o chestie, şi ţinând-o pe a ta, refuzi să vezi adevărul, iar când nu îţi iese, şi acea entitate reuşeşte să îţi deschidă ochii, în ciuda încăpăţânării tale, şi vezi ce prostie era să faci, asta desigur, în cazul fericit în care POŢI să vezi, te blochezi pur şi simplu. Aşa sunt şi oamenii, în unele situaţii, fiecare vrea să te ajute, dar în felul ei / lui, să facă ceea ce din perspectiva ei / lui pare ok, dar din a ta poate fi total invers. Fac ei ce fac, uneori te ajută, alteori fac opusul, uneori putem vedea aproape instant ceea ce au făcut, alteori - doar la final, dar de cele mai multe ori perspectiva noastră asupra lucrurilor duce lipsă de abilitatea de a gândi în profunzime şi a înţelege ce şi cum. Şi atunci te superi / enervezi, ajungi să urăşti persoana în cauză, nu mai vorbeşti cu ea, o ignori, fără să vezi că de fapt îţi vrea binele şi te-a ajutat foarte mult, sau dimpotrivă, cazi în extrema opusă şi nu mai ştii cum să-i mulţumeşti şi să-i răsplăteşti "bunătatea".
În majoritatea cazurilor, familia este singura care îţi întinde o funie când eşti în ditamai prăpastia (se spune că mai jos de pământ nu poţi să cazi...ce nu se spune este că acela este cazul fericit), care până la urmă te acceptă aşa cum eşti şi în felul ei care poate părea de-a dreptul cretin, îţi vrea binele. Asta desigur, lăsând la o parte cazurile de o imbecilitate nemaipomenita în care i se rupe efectiv de existenţa ta, sau te consideră un trofeu / animal de casă / obiect creat pentru anumite interese care mai de care, sau pur şi simplu "by mistake", încearcă să te distrugă total, te reneagă sau te distruge FĂRĂ să realizeze.
E adevărat că multe familii nu realizează anumite lucruri în legătură cu copiii lor, cred ca o dată ce i-au făcut, cel mic trebuie să li se supună, să fie ca un sfânt, etc, fără să se chinuie să înţeleagă acel copil, să îi acorde atenţia şi mai ales AFECŢIUNEA de care cel mic are de fapt nevoie (da, ştiu că mă repet) pentru a se dezvolta, dar despre asta am chef să scriu cu altă ocazie. Până una alta, e o viaţă aiurea...dar altfel, cel puţin eu una, aş muri de plictiseală. Şi din nou ajung într-o situaţie care trebuie tratată cu foarte mult calm. Şi înţelegere.
Publicat de
Dark Raven
